Povesti, asta vindem cu totii. Sentimentele le oferi neconditionat, insa in mare masura astepti sa vina asupra ta, multiplicate. Astepti povestea, in cazul unora calul alb sau Ferrari rosu.
Cred cu tarie ca acel sentiment mai puternic decat iubirea este FRICA. Poate capata toate formele posibile: de intuneric, de singuratate, s.a.m.d si sa nu uit de viitor. Este increbil cum omul poate modela cu cele mai groaznice si perfide frustrari viitorul.
Era groaznic cand tata mergea la sedinta cu parintii si il asteptam acasa. " Vine tactu' acasa, il vezi tu pe dracu". Tot universul se misca incet, il asteptam sa vina acoperit in furia injectata de profesoara care ii spunea ca nu invat, ca fac, ca dreg si niciodata oricat de bun as fi fost la ceva tot nu era bine. Prin urmare, eu eram acasa, imi faceam tema, mancam si apoi asteptam. Dar asteptarea nu era simpla. Era imbracata in frica. Oricat de buna ar fi fost povestea, ea era gatuita de cele mai urate temeri ale mele, deci nu putea fi castigatoare.
Acum vorbesc oamenilor din calitatea de sa zic trainer. Fac un training mai repede tehnic, decat unul de comunicare. Daca reusesc sa le vorbesc oamenilor despre centralele din viata lor (le spun o poveste in care se regasesc partial) obtin o sala linistita si care e receptiva la nou, desi sunt obositi. Le vand povestea centralei lor sau a celei pe care o pot avea.
Nu vreau sa fie ca o morala, dar viata este scurta, insa putem sa o facem lata pentru a o povestii. Si daca te gandesti Sapanta are singurul cimitir vesel din lume din dorinta omului de a-si spune povestea. Si oare de ce sa spui o poveste lacrimogena pe care nimeni sa nu o placa si sa nu cauti zambetul din privirea cititorului?!
Cred cu tarie ca acel sentiment mai puternic decat iubirea este FRICA. Poate capata toate formele posibile: de intuneric, de singuratate, s.a.m.d si sa nu uit de viitor. Este increbil cum omul poate modela cu cele mai groaznice si perfide frustrari viitorul.
Era groaznic cand tata mergea la sedinta cu parintii si il asteptam acasa. " Vine tactu' acasa, il vezi tu pe dracu". Tot universul se misca incet, il asteptam sa vina acoperit in furia injectata de profesoara care ii spunea ca nu invat, ca fac, ca dreg si niciodata oricat de bun as fi fost la ceva tot nu era bine. Prin urmare, eu eram acasa, imi faceam tema, mancam si apoi asteptam. Dar asteptarea nu era simpla. Era imbracata in frica. Oricat de buna ar fi fost povestea, ea era gatuita de cele mai urate temeri ale mele, deci nu putea fi castigatoare.
Acum vorbesc oamenilor din calitatea de sa zic trainer. Fac un training mai repede tehnic, decat unul de comunicare. Daca reusesc sa le vorbesc oamenilor despre centralele din viata lor (le spun o poveste in care se regasesc partial) obtin o sala linistita si care e receptiva la nou, desi sunt obositi. Le vand povestea centralei lor sau a celei pe care o pot avea.
Nu vreau sa fie ca o morala, dar viata este scurta, insa putem sa o facem lata pentru a o povestii. Si daca te gandesti Sapanta are singurul cimitir vesel din lume din dorinta omului de a-si spune povestea. Si oare de ce sa spui o poveste lacrimogena pe care nimeni sa nu o placa si sa nu cauti zambetul din privirea cititorului?!
Dar poti oare avea povesti in tolba atunci cand tu traiesti pentru calculatoare, tabele, cod program, serviciu sau cred ca si mai naspa pentru a citii povestile altora de pe facebook?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu