Aeroport

     Unul dintre locurile cele mai pline de zambete si vise este aeroportul; acolo oamenii pleaca cu vise despre ce vor face si vin cu amintiri. Se leaga prietenii atunci cand avionul nu poate decola. Este un loc cu incarcatura religioasa, toate privirile sunt indreptate in sus si oamenii mai cu cedinta, din obisnuinta spun: "Doamne ajuta sa aterizeze ok!". Este un loc al bucuriei pentru cei ce coboara din avion, acestia fiind fericiti ca au aterizat in siguranta si de cele mai multe ori ii asteapta cineva cu care aproape invariabil se pupa.
     Totusi aeroportul nu este si cel mai haios loc. Cel mai hilar este la starea civila.  
     Sa o luam sistematic. Cand te intalnesti cu cunoscutii in fata starii civile acestia incep sa te felicite. Nu inteleg insa de ce! Pentru ca tu nu ai facut inca nimic. Totusi retineti ca esti felicitat. Te afli in fata ofiterului de stare civila si te intreaba: "Cetatene Cutare iei in casatorie pe ..?". Si tu zici : "Da!". In momentul imediat urmator cei care te-au felicitat ceva mai devreme, aplauda si incep sa rada!!!! Pai bine mai nene, voi ati venit aici sa radeti de mine ca ma casatoresc?
      In sinea mea cred ca lucrurile stau asa : parintii sunt bucurosi si rad crezand ca gata au scapat, de acum copii lor sunt si ei in randul lumii, cei casatoriti rad pentru ca in sinea lor te alaturi celor ce au jurat credinta vesnica, iar cei ce nu sunt casatoriti rad pentru ca de data asta au scapat. Cel mai trist suras il au fetele batrane, un dram de invidie asortata cu un pic de frustrare, toate spalate intr-o autosuficienta satisfacatoare.

Bucuria are numele fiecaruia dintre noi

           Am invatat ce este bucuria cu pasi mici: sa auzi glasul mamei ca mai apoi sa o vezi, sa iti sugi degetul ca mai apoi suzeta, sa megi ca mai apoi sa alergi, sa mergi pe bicla ca mai apoi pe motor. Toate au fost forme ale aceluiasi tip de bucurie, insa poate cea mai frumoasa si mai dulce dintre toate este nasterea propriului copil. Vorbesc acum doar din experienta unui tata. 
       Prima data cand aflii ca ai un copil tot universul este alaturi de tine, se bucura cu tine, afara nu mai ploua, toata lumea iti zambeste. Apoi vin colicii. Cine i-a avut sa ii uite, cine nu sa nu ii aiba. Nu stiu familie al carui copil sa fi avut colici si sa nu spuna ca nu au durat cel putin 3 luni. Este ceva de nedescris care, desi poate dura 3 saptamani te poate traumatiza ca pentru 3 luni. Insa, parca tinde sa se indulceasca toata povestea atunci cand fiinta din fata iti zambeste stirb cand te aude, doarme adanc doar pe pieptul tau si pozeaza linistit cu un firicel de lapte scurs in coltul gurii (cine are copii si-l vor aminti cu drag). Apoi creste si incepe sa mearga si sa vorbeasca. Din clipa primului pas casa se va rearanja si nimic nu mai este la locul lui sau asa cum stiam noi ca este. Dulapurile sunt mereu legate, totul are un alt regim de inaltime. Mamele au un mod foarte ciudat de a intelege limbi inca nevorbite. Inteleg dintr-o insirare de sunete ceea ce creierul nostru de mascul nici nu poate asocia cu ideea de vorbire. Cei drept la scurt timp dupa asta incepem si noi sa intelegem ca ar fi vorba despre mancare, jucarii, caca si..cam atat. Curand incepi sa te schimonosesti si sa vorbesti stalcit culminand cu discutiile din birou cu cuvinte de neinteles pentru colegi, si asta doar in primi 2 ani de viata...

Apoi incepi sa inveti poezii, sa numeri, sa scrii, sa citesti, sa alergi in urma bicicletei, sa tipi: “Atentie la masina!!!”, sa te bati cu bulgari, sa inoti si mai ales sa fi sora medicala. Inveti durerea prin simpatie si mai ales bucuria succesului prin simpatie.  Scoala e cel mai bun prilej sa fi elevul care nu ai fost atunci cand trebuia: “Nu se face 5 asa, uite asa!“, "Nu asa trebuie facut lucru manual, ca uite iese din contur! Hai sa iti arat eu cum se face.“ si uite asa ai facut singur mai mult de juma de plansa. Si asta in primi ani de scoala...
Va urma..,dar dupa ce se va naste viitorul fin...